Cascadele sunt superbe

Pe vremuri când îmi plăcea la bunici și nu mă plictiseam, obișnuiam să merg de acolo acolo. Acum e ceva stațiune, e mai cunoscută zona, dar pe-atunci nu era aranjat nimic. Era un traseu care îmi lua o zi întreagă. La început nu reușeam să merg atât, iar dacă o făceam, ajungeam acasă rupt de oboseală.

Cum era? Păăăi, plecam de-acasă, mergeam cât mergeam și dădeam de un izvor. Apa era atât de rece și de bună, dar a secat recent, din păcate. După ce stăteam un pic să îmi revin continuam prin pădure până la calea ferată. Mergeam de-a lungul ei vreo oră până dădeam de un tunel, atunci știam că e aproape gata drumul și am ajuns. Până acolo, era plin de emoții.

Trenurile treceau la jumătate de metru de mine, simțeam cum mă trag, cum mă suflă, era un sentiment tare interesant, iar poteca pe care mergeam era cât pentru două picioare și apoi Crișul Repede. Dacă cădeai, nu trebuia să îți faci griji de apă, erau pomi care să îți aline suferința din timp.

După pod, deja se vedea o cascadă superbă, împrejur erau doar stânci, ănalte, iar când soarele bătea pe ele, erau superbe. Păcat că nu am reușit să le fac poze, nu aveam cu ce, să și iasă. Apoi era un pod peste râu, care o dată trecut, ducea la o peșteră și o cabană. Atunci erau părăsite, nu prea aveai ce să faci acolo, deși îmi amintesc de un local cu alune râncede.

După ce admiram priveliștea, mă întorceam pe același drum. Cu teroare, obosit, dar mulțumit. Al vrea sp mai merg o dată pe-acolo, să văd ce s-a mai schimbat, dar bunicii sunt bătrâni, singur nu e frumos, poate voi găsi pe cineva cu care să merg, din Cluj. Pentru asta e nevoie de o vacanță, deci aștept.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?